Saturday, March 21, 2009

Thailanda, țara zâmbetelor

Vă scriu un post scurt ca să nu-mi pierd ideile care zboară random prin capul meu prăjit la soare. Mă aflu pentru prima oară pe pământ asiatic, în avion ne-au hrănit cu orez, pește și legume, stewardesele coreene sunt superbe - ca niște păpuși scoase din cutie, iar eu sunt extrem de entuziasmată. Dacă aveți vreodată ocazia să zburați cu Korean Air trebuie să o faceți măcar de dragul experienței - cele mai bune servicii aeriene pe care le-am primit vreodată și un personal de nota 25.

Sunt impresionată de Bangkok, e un oraș al contrastelor. Azi noapte am ajuns pe la 1:00 la hotel și nu am putut sta locului așa că am luat-o la picior. Ne-a izbit mirosul de mâncare și de prăjeală, muzica occidentală dată la maxim, terasele de pe trotuar, zecile de fetițe și băieți veseli ieșiți la agățat, zecile de bărbați albi, în vârstă de braț cu o thailandeză tinerică, tarabele cu mărfuri colorate, standurile cu fructe, toate acestea alive and kicking la unu noaptea...

Dimineață, aceeași stradă atmosferă complet diferită. Niciun semn de super petrecerea de peste noapte, nicio măsuță pe trotuar, curățenie, nici urmă de miros de mâncare. Am contractat un tur al orașului și al templelor și am fost conduși prin China Town, prin piața de flori, reședința regelui, galeria pietrelor prețioase și diferite temple. Pun și poze, îndată ce am puțin timp.

Mâine zburăm către Cambodgia să vedem ruinele de la Angkor Wat, după care ne întoarcem la Bangkok pentru un tur al vechii capitale Ayutthaya. Urmează câteva zile în Phuket și apoi acasă.

Abia aștept să am mai multe să vă spun, nu a trecut decât o zi. Este foarte cald, mâncarea este divină și ieftină (un prânz la un restaurant drăguț, recomandat de recepționista de la hotel cu aperitiv, fel principal, desert și bere + cocktail-uri pentru 3 persoane a costat 33$), oamenii sunt zâmbitori și politicoși, iar taxi-urile au culori turbate... Îmi place mult aici :)

Wednesday, March 18, 2009

Obsesia zilei

Astăzi mi-e foarte, dar foarte mare poftă de Shaved Ice. Am făcut cunoștință cu acest desert simplu și delicios vara trecută când am ajuns în Hawaii, la Matsumoto pe North Shore. Zice-se că acolo se găsește cea mai bună gheață rasă, dar nu mi-e rușine nici cu Ewa Seed din orășelul meu, la care pot să ajung mai ușor, chiar și fără serviciile de șofer oferite de JP. Și unde mai pui că fac și mișcare - 20 de minute de mers pe jos nu-s de colo!

Shaved Ice este foarte ușor de făcut: constă într-un pat de înghețată sau de fructe, gheață rasă peste care se toarnă 2-3 siropuri la alegerea pofticiosului și un dop de lapte sau un praf de li hing mui. Este un desert dulce și răcoritor, perfect pentru zilele toride de vară. Am încercat aproape toate variantele, însă preferata mea rămâne gheața cu Lychee și Mango.

Acum stau în fața computerului și mă gândesc cât de bine ar fi dacă s-ar livra shaved ice la domiciliu, pentru că mi-e atât de lene să merg până acolo :) I'm drooling again...

Later edit: după ce am scris postul ăsta am decis că lenea-i lene, dar nici chiar așa, prin urmare m-am îmbrăcat și am mers până la Ewa Seed, de unde mi-am luat o mare gheață cu mango, lychee, cocos și pudră li hing mui. Uite-așa!

Tuesday, March 17, 2009

And the count up begins...

Azi am depus la USCIS (United States Citizenship and Immigration Services) petiția K1, pentru acordarea vizei de logodnă. Ceea ce înseamnă că data viitoare când voi intra în SUA voi avea dreptul să ma căsătoresc cu my wonderful JP :D

Din păcate procesul e lung, anevoios și plin de hârțogăraie plimbată de la Ana la Caiafa, iar viza de turist nu îmi va fi de prea mare folos în acest timp (adică odată ce am ieșit din SUA, bye bye re-entry fără K1). Dar la sfârșitul acestui drum, someone's getting married, so I should start counting my blessings.

Dacă sunteți curioși ce conține o astfel de petiție: câteva formulare de completat, o taxă de plătit, niște copii după documente oficiale (pașapoarte, certificate de naștere) și dovezi ale relației dintre petiționar (el) și beneficiar (eu). În ultima categorie includem poze, boarding pass-uri, ștampile din pașaport, scrisori, email-uri, etc. Asta a fost partea mea preferată, scotocitul prin cutia de amintiri :)

După trimiterea aplicației trebuie să așteptăm 4-6 luni să fie aprobată de USCIS, 1 lună să ajungă la National Visa Center, încă vreo două săptămâni să ajungă la Ambasada Americii de la București și încă puțin până la interviul meu. Între timp voi fi trimisă la un control medical, va trebui să-mi ridic cazierul și să mă pregătesc pentru confruntarea cu ofițerul consular. Eu sper ca prin august-septembrie să fie aprobată la USCIS, acum să vedem care mi-e norocul :) Mi-a fost de mare ajutor site-ul VisaJourney, plin de informații pertinente și la obiect.

Așa că țineți-mi pumnii și urați-mi răbdare și nervi tari, pentru că voi avea nevoie de toate acestea. O să vă țin la curent cu evoluția petiției așa că pregătiți-vă să citiți posturi destul de acide și frustrate în viitorul apropiat.

Monday, March 16, 2009

Ce oameni...

V-am spus și cu alte ocazii că hawaiienii nu sunt foarte drăguți cu noii veniți. Astă vară eram pe White Plains cu JP, Jay și Amber și stăteam cu burta la soare, vorbind, glumind fără să deranjăm pe nimeni. Cum 75% din componența grupului era formată din White Caucasians, am primit câteva priviri piezișe din partea grupulețelor de tineri hawaiieni. Nu mică ne-a fost mirarea când, trecând pe lângă noi, una dintre fetele din grupul cu pricina aruncă următoarea remarcă, uitându-se la noi: "No wonder they call it WHITE Plains beach!" A fost primul comentariu rasist pe care l-am primit vreodată și mi s-a părut de toată jena.

Azi mă plimbam cu JP în părculeț, când vedem o tanti (hawaiiană) plimbând un cățel drăguț. Cățelul dădea din coadă, vroia să vină înspre noi, iar noi făceam pași către el. Am fost politicoasă și am întrebat-o pe femeie dacă pot să îl mângâi, la care ea mi-a aruncat o privire încruntată, a zis tăios "No, it doesn't like to be pet", a smucit lesa și a plecat. Cățelul a întors capul și s-a uitat după noi, dar femeia a continuat să meargă mai departe. Și eu și JP am rămas mască, nu ne-a venit să credem.

Nu sunt un om care suferă de mania persecuției, dar uneori mă simt extrem de exclusă printre oamenii ăștia. Înțeleg că insula lor este "invadată" de intruși, însă și ei beneficiază de pe urma acestei situații. Dacă nu ar fi turismul și multitudinea de baze militare de pe Oahu, insula asta ar trăi numai din agricultură. Un fel de Kansas în mijlocul oceanului. Mda, deci m-am supărat. Răutatea gratuită nu are nicio scuză in my book.

Sunday, March 15, 2009

Prima zi de soare

Azi am făcut pentru prima oară plajă în toată regula. În sfârșit am avut și eu parte de soare fără nicio urmă de nor și fără niciun picur de ploaie. Am reușit să mă și bronzez un pic (dacă numiți bronz roșeața din vârful nasului) și să văd pentru prima oară mult temuta coastă Waianae.

Majoritatea ghidurilor turistice vă vor spune să stați departe de Waianae sau să "use extra caution" în vizitarea ei, având în vedere că nu este o zonă în care turiștii sunt chiar bine veniți. V-am mai spus că hawaiienii sunt ospitalieri doar în stațiuni, când vine vorba de "teritoriile" lor devin foarte defensivi și se uită chiondărâș la intruși. Turiștii dar și cei nou veniți pe insulă sunt sfătuiți să nu-și aducă mașinile scumpe în Waianae și să nu intre în conflicte cu localnicii or else.

Prin urmare, ne-am făcut temele și am încălecat pe The Green Island Beater Beast (noua jucărie a lui JP, o camionetă urâtă și prăpădită - o să-i fac o poză într-o zi) și am pornit către Kaena Point, cel mai vestic punct de pe Oahu.

Coasta Waianae este superbă, poate nu atât de spectaculoasă ca North Shore, dar se apropie. Este mai sălbatică, am văzut sute de stânci abrupte care se opresc brusc în spuma oceanului, mici piscine marine pline de pește și plaje amețitoare. Ne-am oprit la Kaena Point, unde am căutat scoici și ne-am bălăcit un pic în apa rece ca gheața. Mi-a plăcut albastrul intens al oceanului și frumusețea plajelor goale. Nu mi-au plăcut casele dărăpănate și neîngrijite și nici zecile de homeleși campați pe marginea drumului sau pe unele plaje.


Kaena Point - mai în vest de atâta nu se poate







Homeless paradise

Saturday, March 14, 2009

Nimitz Beach

Pentru că soarele s-a ivit dintre nori amăgindu-ne pentru câteva momente am decis să mergem puțin la plajă, chiar dacă apa e încă prea rece pentru a ne bălăci în voie. Din păcate soarele a fost destul de scump la vedere și după vreo 20 de minute petrecute pe Nimitz Beach a început să toarne cu găleata. Ce să zic, just mai luck, în 3 săptămâni de când sunt aici nu am prins nicio zi ca lumea de stat la soare...

Nimitz e o plajă pe care a descoperit-o JP cât am fost eu plecată, pe alocuri destul de abruptă și pietroasă însă cu niște mici lagune încântătoare pline de vietăți marine, numai bune pentru snorkeling. Ca să ajungi la ele îți trebuie însă pantofi pentru corali (orătăniile negre ce le vedeți expuse mai jos). Nimitz Beach, numită astfel după Amiralul Chester W. Nimitz (care a jucat un rol important în capitularea japonezilor în al doilea război mondial) nu este foarte cunoscută de turiști și destul de ferită de invazia localnicilor. Mi s-a părut sălbatică și pură, poate norii și amenințarea furtunii au avut ceva de-a face cu impresia pe care mi-a lăsat-o această superbă plajă. See for yourself!

* PS - am rezolvat temporar problema pozelor, am găsit un SD card care se potrivește la vechea cameră a lui JP, pentru care nu am nevoie de cablu! Yes, you'll see plenty of pictures from now on :D





Tidal Pools


Cei mai fashionable pantofi ever (am întrebat, nu aveau și pe roz...)



Culegătorii de scoici

Thursday, March 12, 2009

Iar lepșe

Se vede treaba că atunci când nu am ce scrie îmi dă lumea temă pentru acasă. Și cum azi e frig afară și nimic altceva nu mă mai inspiră, onorez două lepșe restante.

Prima vine de la Miruna și este despre fericire.
1. Cand ai spus ultima oară Te Iubesc? - azi dimineață, înainte să plece consortul la treabă, deci recent aș spune eu.

2. Definește fericirea în 3 cuvinte: mi se pare extrem de limitativ să definesc fericirea în trei cuvinte, dar o să încerc: STARE DE BINE (in a nutshell)

3. Cand ai fost ultima oara fericită? - sunt acum :)

4. Ce crezi că te face fericită? - eu sunt foarte ușor de fericit... acum sunt cu omul pe care îl iubesc, într-un loc pe care îl iubesc, nu mă stresează (aproape) nimic. În principiu, give me what I want, when I want it și sunt fericită. Azi m-ar ferici niște soare și o zi de plajă, de exemplu.

5. Când te-ai gândit ultima oară la fericirea ta? - păi uite acum, că mă puse Miruna să scriu postul ăsta. Înainte de asta m-am gândit la fericirea-mi în drumul dinspre București spre Honolulu, că e lung și ai timp să te gândești chiar și la nemurirea sufletului.

Cine să răspundă? Denisa, Gloria și Nelly.

**********************************************************

A doua leapșă vine de la Anca și e cu interogații existențiale: dacă aș putea, ce aș vrea să fiu?

O floare: plumeria - e superbă și miroase bestial!
Un anotimp: vara, clar! sunt o ființă solară dacă nu v-ați prins deja.
O culoare: mi-e greu să mă decid... roz, verde, mov, gri...
Un animal : pisică, evident!
Un obiect vestimentar: little black dress :P
O piesă de mobilier: nimic pe care să se poată sta. Poate un cabinet pentru porțelanuri.
O piesă muzicală: ooofff, numai una? November Rain de la Guns'n Roses
Un vers: Farewell the ashtray girl, angelic fruitcake...
Un peisaj: acesta
Un obiect: keepsake locket
Un instrument muzical: pian
Un copac: palmier
Un oraș: iar, numai unul? Austin, TX
Persoană publică: myself :P
O persoană apropiată: myself again :P
O carte: Anna Karenina, Lev Tolstoi
Un fel de mâncare: sushi, că mi-e poftă acum
Un supererou: Majoreta din Heroes (Claire), că se putea regenera după fiecare accident
Un fenomen al naturii: trăznet!
O masina: asta e ușoară - VW Beetle
Un fruct: mango - dulce, răcoritor și ațos
O parte a corpului: inima
Un film: Le Fabuleux Destin d'Amelie Poulain

Leapșa merge mai departe la Miruna, Andreea și la Andra. Și la cine o mai vrea, desigur, ca și cea dinainte!

Tuesday, March 10, 2009

Drooling...

I'm a sucker for ethnic foods, aș încerca orice, măcar o dată. Dar din sushi am făcut un cult, aceste mici specilități crează dependență. Și ceea ce mă încântă cel mai mult în Hawaii este că sunt restaurante japoneze la fiecare colț de stradă și că poți ieși la un sushi de două-trei ori pe săptămână fără să dai gaură serioasă în buget.

Sushi este una dintre mâncărurile acelea care fie îți plac la nebunie, fie le urăști. Este important ca totul să fie proaspăt, altfel poți da într-o toxiinfecție alimentară de mândră minune. În principiu, sushi se reduce la orez, pește, alge și legume încolăcite în mici rulouri delicioase. Sushi se servește cu o pastă verde și extrem de iute (wasabi), cu sos de soia și cu mici bucățele de ghimbir. Orice răceală își ia tălpășița după un strop de wasabi, iar sinusurile se curăță instantaneu. Rulourile care conțin doar orez și pește crud se numesc sashimi rolls și nu sunt atât de oribile precum s-ar putea crede (mai ales dacă sunt înnecate în sos de soia, cum îmi plăceau mie la început).

O altă preferință de a mea, care am înțeles că este răspândită în special în Hawaii și nu prea mult pe continent este Ahi Poke, un rulou cu orez, alge (nori), poke crud și ceapă verde. Este absolut minunat și chiar răcoritor.

Partea bună e că poți prepara sushi chiar și acasă, m-a învățat mama soacră și am văzut și câteva tutoriale pe YouTube. Și în România există kituri de preparare în comerț (am văzut la Mega Image cu 90 RON), dar înainte de a vă apuca de experimente în bucătărie vă sfătuiesc să încercați bunătățile japoneze la un restaurant specializat. Enjoy!

Sunday, March 8, 2009

La cumpărături cu troleul

Spiritul Aloha sau ospitalitatea hawaiienilor nu cunoaște margini când vine vorba de satisfacerea turiștilor consumatori și contribuabili la economia statului. Chiar dacă rareori îl găsești în afara zonelor turistice clasice (Waikiki sau Turtle Bay), el face notă discordantă în... Waipahu, un orașel micuț și nu printre cele mai curate și admirate din arhipelag.

Deși acest satelit al capitalei Honolulu nu este cel mai turistic loc cu putință, își primește partea sa de vizitatori entuziaști datorită faptului că găzduiește complexul de magazine outlet Waikele. Am fost și noi astăzi să ne clătim un pic privirile și să vedem ce mai e nou în materie de shopping. O grămadă de nume mari, gen Armani, Calvin Klein, Saks Fifth Avenue, Barney's New York, Guess, dar și magazine mai ”low key”, cum ar fi Banana Republic, Levi, Skechers sau Charlotte Russe. Prețurile sunt ok (în comparație cu alte mall-uri din Hawaii), au loc o mulțime de promoții și e plin de turiști japonezi. Chiar și pliantele sunt scrise în engleză și japoneză, iar ghizii din drăgălașul troleu vorbesc și limba Țării Soarelui Răsare.

Mi s-a părut interesant cum au dat viață unui oraș aproape mort prin amplasarea acestui complex comercial însoțit de zeci de restaurante de toate felurile și pentru toate buzunarele. În Waipahu chiriile sunt mici, aspectul și curățenia lasă de dorit, este orașul în care locuiesc în general imigranții filipinezi și, în principiu, nu e cel mai bun loc de pierdut vremea. Nu prea ai ce vedea, sunt numai blocuri de locuințe sau căsuțe, iar în afara acestui centru comercial și a clădirilor administrative, Waipahu stă destul de prost la capitolul economie. Și totuși, if you want to buy some new clothes, this is the place to come :)

Friday, March 6, 2009

Chinatown Honolulu


Azi am vizitat vestitul Chinatown din Honolulu, un adevărat melting pot asiatic, în care găsești orice, oricând, la prețuri de nimic.

Chinatown-ul hawaiian nu este o zonă turistică. Nu te duci acolo să caști gura și să faci poze, deși eu exact asta am făcut. În Chinatown te duci să te târguiești. Pleci devreme, să ajungi înainte de a se aglomera (noi ne-am moșcăit, am luat express-ul de 10:15, am ajuns pe la 11:00 când deja se spărsese târgul). În Chinatown e plin de aprozare, de piețe de pește și de carne, de chinezării (evident!), de restaurante cu specific asiatic, de patiserii și brutării, de magazine de artă. Dimineața poți da nas în nas cu bucătari faimoși de la restaurantele high class de pe insulă, veniți să cumpere ingrediente proaspete și ieftine.

Noi însă nu țineam neapărat să ne târguim. Prima dată ne-am oprit într-o Chinese bakery, de unde am luat câteva specialități. Cel mai mult mi-a plăcut o prăjitură cu caramel, nuci de Macadamia și susan. A fost absolut delicioasă și probabil extrem de dăunătoare pentru dieta mea. Apoi ne-am plimbat pe Hotel Street (strada principală din Chinatown), am intrat în magazine, ne-am uitat la kimono-uri și statuete japoneze din lemn, am căutat maimuțe și ne-am minunat văzând cidățeniile de fructe și legume aflate prin galantare. Etichetele erau în engleză și în chineză, iar vânzătorii te îmbiau cu prețuri care mai de care mai reduse. Am văzut ouă de rață murate, caracatiță uscată, pui de creveți, fructe de mare vii și tot felul de cărnuri afumate și însosate agățate în geamurile măcelăriilor. Foarte educativă excursia!

Ni s-a făcut foame, așa că ne-am oprit la un restaurant vietnamez - Golden River. L-am ales pe cel mai aglomerat pentru că ne-am gândit că dacă sunt oameni înăuntru, mâncarea trebuie să fie bună. JP știa ”cu ce se mănâncă” bucătăria vietnameză, așa că mi-a recomandat un Pho. Nu arată foarte apetisant la prima vedere, dar trebuie să mă credeți pe cuvânt că este. Supa e răcoritoare și are gust de ghimbir, iar carnea o puteți înmuia în sos de prune sau în sos iute, pentru a o face și mai gustoasă. Am mâncat-o cu bețișoare (carnea și tăițeii), iar zeama am sorbit-o dintr-o lingură chinezească. A fost interesant, dar mi-a luat 1000 de ani să termin.

După masă ne-am oprit la un aprozar și am cumpărat mango (50 cents each) și un ananas (1$). Pe drumul către stația de express am dat de un bookstore și nu m-am abținut: mi-am luat ”Eat, Pray, Love” de Elizabeth Gilbert și ”Anne Frank - The Diary of a Young Girl”. Abia aștept să le citesc.

Am făcut și poze azi (chiar și cu expressul cum mi-a sugerat cândva Co2day) însă în graba împachetării mi-am uitat acasă cablul de transfer de la cameră (Dudu poate să confirme, nu mint!). Voi urca pozele când ajung acasă, promit solemn!

Thursday, March 5, 2009

Perfecțiunea e ceva care nu se atinge niciodată...

...iar în căutarea ei NU merită să alergi toată viața.

Eu recunosc, nu sunt perfectă și nu am fost niciodată. Am fost un copil mic, slăbuț și amețit. Făceam mofturi la mâncare și îi înnebuneam pe ai mei în tinerețile demult apuse. Nu am avut mereu 10 pe linie (deși uneori mi-am dorit) și nu am fost elev model, deși am ieșit cândva șefă de promoție. De cele mai multe ori îmi stă părul aiurea, simt că am urechile prea mari, mă împiedic de cabluri, îmi apuc degetele în uși, scap eșarfe prin ceai și sufăr de lene și lipsă acută de chef.

Nu sunt perfectă și nu caut perfecțiunea. Nu vreau the perfect man (pentru că știu că nu există), nu vreau the perfect job (pentru că niciodată nu voi fi mulțumită cu ceea ce am), nu vreau the perfect family (pentru că încă nu-mi doresc copii și pentru că ai mei sunt ai mei și-i iubesc așa cum sunt - inclusiv pisica aia neagră, grasă și nesuferită). Sunt momente când caut the perfect shoes sau the perfect dress și, surprinzător sau nu, încă nu i-am găsit. Dar în acest domeniu nu renunț la căutări.

Se întâmplă totuși să găsesc scântei de perfecțiune în cele mai neașteptate momente sau situații: bând o cafea cu o carte în mână, uitându-mă pe geam sau admirând natura. Dar e o perfecțiune exterioară, atinsă nu de mine și nu prin mine. Pentru că eu nu sunt perfectă, dar mă iubesc așa cum sunt.

Post inspirat de NuSuntPerfect.ro

Tuesday, March 3, 2009

Some times bad guys are the only good guys you get

Cam așa s-ar rezuma noul meu serial preferat, Leverage, despre o echipă de băieți ”răi” deveniți ”buni” peste noapte. Sau mă rog, peste câteva procese de conștiință și / sau promisiunea unor câștiguri fabuloase corelate cu satisfacția ”facerii de bine”.

E un serial de acțiune foarte bun, asta venind de la o persoană care detestă genul. Nu mă uit la Lost sau la Prison Break, iar ultimul film de acțiune care mi-a plăcut a fost Mr. & Mrs. Smith. Așa ca background.

Acum să vă zic despre Leverage. Leverage este o companie de escroci, care își pun talentele la treabă pentru a veni în ajutorul oamenilor care nu-și pot rezolva problemele prin mijloace convenționale. Nate este șeful echipei, un om cinstit la origini, care lucra în domeniul asigurărilor. Când fiul său a murit pentru că asiguratorul a refuzat să plătească pentru tratament, Nate a luat-o pe ulei și a renunțat la job. În episodul pilot Nate este angajat pentru a superviza o echipa de hoți într-o misiune secretă. La sfârșitul acestei misiuni, oamenii decid să stick together și să rezolve cazurile care aparent nu au nicio soluție.

Restul echipei este format din Hardisson - un geniu informatic care vorbește mai colorat ca Dave Chapelle, Sophie - ”impersonator”, poate intra în pielea oricui, jucând roluri remarcabile de franțuzoaică, indiancă sau Southern Belle, Parker - hoață de renume mondial și un pic sociopată și Elliot - mercenar cu talente culinare fantastice, care preferă să-și folosească pumnii în locul unei Berette. Personajul meu preferat e Parker, e complet nebună, dar adorabilă în același timp.

Episoadele sunt stand-alone, așa că nu este necesar să urmăriți povestea cap-coadă. Deși episodul pilot e de văzut, ca să știți ce, cum și de ce. Se mai uită cineva sau sunt singura obsedată?

Sunday, March 1, 2009

Cărţile anului 2009 - Ianuarie & Februarie

Ca şi la sfârşitul anului trecut voi face şi anul ăsta o listă cu cărţile citite până acum. Numai că nu vreau să am un post cârnat la sfârșit, așa că voi merge pe... anotimpuri. Prin urmare, colecția iarnă târzie 2009 conține:

Philippa Gregory - The Favored Child - am început-o în ultimele zile ale lui 2008, însă am citit mai mult de jumătate în 2009, aşa că am pus-o pe lista de anul acesta. Mi-a plăcut foarte mult, este a doua carte din trilogia Wideacre şi relatează povestea moştenitorilor ruinelor moşiei din Sudul Angliei. Unul dintre cei doi copii are puterea de a readuce Wideacre pe culmile gloriei de mult apuse, amândoi luptându-se pentru acest privilegiu cu arme mai mult sau mai puţin convenţionale. Carte de 5 stele, ca de altfel întreaga trilogie.

Philippa Gregory - Meridon - ultima carte din trilogia sus-menţionată, povestea lui Meridon, ultima moştenitoare a moşiei Wideacre, pe care într-un acces de nebunie, cu gândul de a o salva de blestemul pământului, Julia o încredinţează unei şatre de ţigani. Periplul fetei nu este lipsit de greutăţi însă ajunge în sfârşit să stăpânească pământurile străbunilor săi şi să facă ceea ce se cuvine.

Henry Perruchot - Viaţa lui Manet - o carte din seria "comori pierdute", am uitat că o aveam, însă am descoperit-o în biblioteca părinţilor mei, cu dedicaţie de la Diana, o fostă colegă de facultate. Mi-a dăruit-o în vremea când eram eu obsedată de biografii şi nu pot să cred că nu am citit-o până acum. După cum spune titlul, este povestea vieţii pictorului impresionist francez Edouard Manet, o viaţă zbuciumată, marcată de stigmatul insuccesului. Am aflat despre intrigile din spatele tablourilor celebre precum Olympia sau Dejun pe iarbă, precum şi despre prieteniile cu artişti de seamă precum Charles Baudelaire sau Degas.

Honore de Balzac - Caterina de Medici - pentru mine Balzac e un scriitor extrem de plictisitor, dar am zis că puţină ficţiune istorică nu strică şi am ales această carte. Dincolo de descrierile interminabile, marca Balzac, romanul a fost interesant, a descris conflictul dintre Caterina şi familia domnitoare din Franţa cu mult talent şi mi-a oferit câteva insight-uri relativ la principiile filozofice ale lui Cossimo de Medici, astrologul Caterinei.

Agatha Christie - La Calul Bălan - a juicy set of murders cum numai maestra crimei englezeşti poate să scoată, o lectură de după-amiază mai mult decât plăcută.

Agatha Christie - E uşor să ucizi - asemenea.

Gina French, Andrew Crofts - Pentru o casă din piatră. Povestea Ginei - e o carte care mi-a plăcut foarte mult, povestea seamănă puţin cu filmul Între cer şi pământ (nu găsesc link): Asian girl meets Occidental boy, they fall in love, get married, everything turns to crap datorită faptului că nu au mare lucru în comun şi că provin din culturi cu totul diferite.

Marc Sinclair - Conspiraţia da Vinci - un fel de spin off după Codul lui Da Vinci, nu m-a impresionat cine ştie ce, mi-a rămas însă ideea că există o fărâmă de divinitate în fiecare dintre noi şi că putem atinge Raiul interior învăţând să fim mai buni şi să ne folosim din plin potenţialul.

Franz Werfel - Agapa absolvenţilor - un roman bun, din biblioteca alor mei, pe care l-am ocolit ani de zile ca o bleagă. Este confesiunea unui adult asupra păcatelor din tinereţe, admiterea vinei pentru evenimentele ce au schimbat cursul vieţii unui om.

George Meredith - Rhoda Flemming - un clasic englezesc de sfârşit de secol XIX, cam plictisitor şi pompos pe alocuri.

Sophie Kinsella - Mă dau în vânt după cumpărături - I loved loved loved it şi m-am regăsit enorm în Becky Bloomwood. Vedeţi aici.

Sophie Kinsella - La cumpărături cu bebe - Becky Bloomwood e la fel de amuzantă şi însărcinată fiind, mi-a plăcut ideea ei cu Antiques of the Future. Poate o s-o pun în practică într-o zi :)

Sophie Kinsella - Supermenajera - o altă carte care mi-a plăcut foarte mult şi m-a pus un pic pe gânduri, mai multe detalii aici.

Charlotte Bronte - Un pension de domnişoare - asta e o carte din seria Agnes Grey & Jane Eyre, plăcută de altfel dacă sunteţi amatori ai genului. Eu am fost pasionată o vreme de romanele surorilor Bronte, mi-a trecut cu timpul.

Stephenie Meyer - New Moon - mi-a plăcut mai mult decât Twilight, vedeţi o recenzie aici.

A.C. Doyle - The Casebook of Sherlock Holmes - din biblioteca Dudu, o colecţie de aventuri cu Sherlock Holmes aşa cum au fost ele publicate în revista Strand, în primele decenii ale secolului XX, inclusiv cu ilustraţiile originale. Preferata mea dintre aceste povestiri a fost His Last Bow, ultima aventură a celebrului detectiv în pielea unui agent dublu în Primul Război Mondial.

Nicholas Sparks - Dear John - un roman de dragoste foarte frumos și vibrant. Nici nu mă așteptam la mai puțin din partea celui care a scris ”The Notebook” și ”A Walk to Remember”. Este povestea unui soldat care se îndrăgostește de o studentă din Carolina de Nord, iubirea lor fiind pusă la încercare prin nenumărate obstacole și fiind resuscitată prin scrisori și telefoane de la mii de mile depărtare. Nu are happy end, dar am avut paragrafe pe care le-am înghițit cu un nod în gât, într-atât m-am regăsit în povestea dintre John și Savannah.

Orhan Pamuk - Fortăreața albă - o carte primită în dar de la Micky (mulțumesc încă o dată) și care mi-a plăcut foarte mult. O poveste despre viața unui rob italian în slujba unui cărturar turc, plină de simboluri, de lait-motive, o poveste interesantă despre găsirea sinelui, despre identitate, cruzime și păcat, despre distincția dintre Orient și Occident, o carte subțire, dar care nu se citește ușor. A fost prima mea experiență cu Pamuk și în mod sigur vreau să mai citesc.

Cecily von Ziegesar - Gossip Girl, Cum îmi place mie - cadou de la Dudu, care știe cât îmi place serialul cu același nume. Cartea este foarte diferită, însă intrigile și micile răutăți sunt la fel. Spicuind dintre diferențe: Chuck e gay, Nate e drogat și iese cu Georgina Spark, Blair e bulimică și se combină cu Eric, fratele MAI MARE al Serenei, Vanessa se rade în cap, Rufus e un scriitor comunist iar Jenny are sânii mari și nu e creatoare de modă...